Mă gândesc ades la Tine

Mă gândesc ades la Tine,
La iubirea Ta adâncă,
La fântâna apei vieţii
Ce mai izvorăşte încă.
Doar un pas am mers spre ceruri,
Şi m-ai răsplătit aşa,
Cum gândirea cea mai înaltă
Niciodată nu ar visa…
 
O, de s-ar deschide cerul
Şi Te-ai coborî în slavă,
S-ar aprinde înălţimea
De splendoarea Ta grozavă,
Şi s-ar despica în două
Munţii în cuprinsul lor,
De lumina Ta, s-a umple
Muntele Măslinilor!

Ai veni atunci la mine
Şi Te-aş invita la cină,
Şi Ţi-aş dărui cu totul
Inima de pace plină.
Aş privi mereu la chipul
Care a suferit dispreţul
Şi, spre fericirea noastră,
A plătit cu sânge preţul.
 
Dacă voi intra vreodată
În a nemuririi spaţii,
Ca, în lumea înnoită,
Îngerii să îmi fie fraţii,
Numai prin a Ta iubire,
Voi păşi în veşnicie;
Tu îmi vei fi şi acolo, Doamne,
Cea mai sfântă bucurie!