Când ajungi să fii tu însuţi o povoară

Când ajungi să fii tu însuţi o povoară

Când ajungi să fii tu însuţi o povară,
Când dureri de neînţeles te apasă greu,
Când pe cer sunt numai flori de primăvară,
Iar în tine frunze moarte cad mereu…

Când tainice urzeli ce se destramă,
Rătăceşti ca un pescar dezamăgit.
Nu auzi tu un glas de Tată ce te cheamă?
Nu auzi tu suspinul tainicei iubiri?

Întoarce-te la Domnul,
 Aşa cum eşti, cu zdrenţe în suflet şi poveri!
Întoarce-te la Domnul,
Un cuget nou şi o altă inimă să-I ceri!
Întoarce-te la Domnul,
La pieptul Lui, să Îl înţelegi cât te-a iubit…
Crezând în jertfa-I sfântă, vei plânge fericit…
Întoarce-te la Domnul, copil rătăcit!

Ca într-un joc, legându-ţi ochii cu năframa,
Tu alergi să prinzi năluca în vis,
Dar opreşte-te din drum şi vezi, ia seama:
Paşii tăi se îndreaptă în grabă spre abis!

În zadar pândeşti năluca fericirii!
În zadar apuci cu pumnii amândoi!
Vei plăti din nou tribut dezamăgirii,
Obosit… cu ochii… plânşi… cu pumnii goi…